E plapanda si zambareata.
Dar oare ochii ei nu tradeaza nimic? Oare inima nu-i pustie ca o strada plina de praf si uitata de mult?
Oare ea nu e de fapt facuta din lut? Oare nu toti o modeleaza mereu? Ba da. Ei o modeleaza, crezand ca e dreptul lor. Insa nu e asa. Lutul e frate cu pamantul.
Ea asteapta o clipa de ragaz, ca sa se poata intari, ca nimeni sa nu o mai modeleze, dar nu o lasa. Ar vrea sa se arunce in cuptorul fierbinte ca sa se termine, dar asta ar insemna pieirea si ea stie asta.
De ce crezi ca nu s-a aruncat deja? Pentru ca ea inca mai spera la clipa in care se va fi intarit si va fi inceput sa isi arate adevaratele sentimente… Trairi intruchipate in modelul suav al mainii sale tragand linii care exprima lumea intreaga. Modele verzi si oranj nascute din pensula ei veche si decojita. Pensula ce exprima atatea forme dupa ce ea o scufunda in apa cu gust de amar…
In fond, asta e tot ce mai stie… Amarul. Nici macar arta n-o mai scoate din gustul asta.
Pacat ca tu nu stii adevarul… Ca ea plange mereu cand ramane singura, chiar daca incalca promisiunea facuta siesi – de a respecta versul “Eu rad cand imi vine sa plang” - si sta ore-n sir gandindu-se cum ar fi fost daca, daca, daca… Asta e viata ei acum: un DACA. A ajuns sa traiasca din visuri. Visuri cu tine.
Tu nu stii cat o ranesti cu indiferenta ta. Pacat ca nu-i poate porunci inimii. Ii e frica de faptul ca s-ar putea transforma in pulbere de praf. Oricum inima ei e doar lut vechi; o singura suflare i-ar sterge inima…
Insa ea te iarta mereu. Chiar si atunci cand isi face sperante degeaba, atunci cand incearca sa vada partea plina a paharului, insa se amageste doar.
Oare n-ai observat-o niciodata sau n-ai vrut s-o observi? De ce te iei dupa ceilalti si nu vrei sa o cunosti inainte de a da verdictul? De ce te gandesti mereu doar la binele tau si nu si la suferinta celor din jur?
De aceea se intreaba mereu care e scopul ei.
Dar, uite, lutul incepe sa se intareasca.
